e o placere, n-ai de ce sa-mi multumesti.

Ciocnirea

Mircea Cărtărescu
-----------------------------------------------------------

într-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor
îşi prinseseră păianjenii pânza.

pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită
îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,
am tras de el până am început să apropii
metru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare
pulsând în aerul ars, ca de fulger.

trăgeam de fir, şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape
statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată
casa ta cu brauri albe şi roz ca o prajitura de var
apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,
ciobindu-ne şira spinării, arzând.

arzând cu troznete, că daţi cu benzină
arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitor
până cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie
şi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.

Poate veti intelege gestul meu de a pune versurile astea aici. Amandoi. Insa tu, Oza, pentru ca uneori uiti sau refuzi sa crezi in tine, sa pricepi ca se poate, sa dai tot ce poti. Rebel Monk, dumneata nu prea ai versuri pe care sa ti le flutur pe sub nas, insa pastreaza ideea.
Miscati-va fundurile la treaba, gata cu dulcegariile.

Sodoma si Gomora

Ea. Ea e o fata draguta, eleganta-n felul ei. Felul principal pe zi pare plimbatul pe alei ca-i obosita mereu. O vad cum se plange de dureri si nu stau pe gand, ii cedez locul meu, desi, merita mai mult. Si nu-mi multumeste niciodata! Poate-i orgolilu' ala feminin de vina, poate e noaptea, masina ce ne tine ca-n vitrina. Dar imi place, imi place nebuneste sa o privesc de sus cand citeste sau cand se uita fix in ochii lui si el priveste prin ea si ea sensibila se stinge ca o stea. Dar, draga de ea cade cam rar, ca nu toti prosti din viata ei o trateaza murdar. E colorata gentil de haine si parfum discret, machiaj plin de curaj si un ruj rosu incet. Niste pantofi cu toc tare, obositi de plimbare, fuste usor peste genunchi si o geanta mare. Ce ascunde, mi-se pare mie, multe cai necurate de salvare ca o poezie! Sti, uneori sta timida si asculta, muzica multa, piese ce uneori o fac incet sa planga. Nu tre sa imi vobesti stiu cine esti, te vad pe aici de ceva luni si ma tot ocolesti, stai acolo, termina-ti pagina si daca intr-o zi te vei citi sa sti ca-i mana mea draga.

El. Ce sa zic de el. E genul de baiat putin din toate, pasionat de bani marunti, marunt in randuri sparte. Nu stie pasii, calca pe varfuri orice dimineata si cand dezlipeste ochii realizeaza cate ii lipsesc din viata. E grea muzica poate, cere multe incepe dependenta, ca doar cand fumeaza halucinogen simte diferenta. Si uita, ca sunt palme ce-l iubeau mult de mult, o amintire, dar le simte pe obraji cand il lovesc alte femei sa-si vina-n fire. Isi respira portia de viata-n drum spre casa. Viata, acest traseu scump doare, speranta ca maine ea-l va iubi mai mult moare. Si tace, masina trece printr-o clipa, fier pe fier, scantei din cer si inima bate-n usi sa se deschida. Respira greu, cade-n genunchi, priveste-n jur, intinde mana catre ea si ea da pagina. Indiferenta, nici nu priveste la el, cum tremura si se taraste si e cam asa mereu. Aceasi poveste-n fiecare seara, acel el disperat si bolnav ce sta sa moara, aceasi ea plina de durere si timp. Acelasi scaun rece in care zac, fara sa zic nimic.

De ce?

Pai daca tu prietene, daca tu ti-ai privi trecutul in fata, nu ti-ar fi frica de ce vezi? Totul dus la extrem intr-un fel de mijloc de transport, spre un fel de casa. Mie-mi venea sa-mi ard degetele cu bricheta, sa ma trezesc, dar cine mai putea sa miste mainile. Cui ii mai pasa ca e un vis? Incertitudine, sentimente, scarbit de ce vedeam. Eram un regizor incompetent pentru doi monstrii sacri ai istoriei mele. Si stiam ca daca ii voi privi ma voi preface-n piatra, da m-am gandit ca poate, cine stie, imi pun astia un piedestal frumos si ma lasa intr-un loc linistit departe de galagie. Sa fiu un boem si trist, suport de porumbei.

Macar scap odata de noï.